duminică, 3 februarie 2008

Interviu cu Justin Capra

Interviu realizat în data de 08.12.2007.
Locaţia: reşedinţa inginerului din Comuna Baloteşti, Ilfov



- Care este concepţia dumneavoastră despre viaţă?

- Eu am altă conceptie despre viaţa, nu ştiu daca e buna sau rea dar observ că este mult prea scurtă ca să pierdem vremea. Era un citat al inginerului Albescu care era directorul publicaţiei Ştiinţă şi Tehnică, pe vremuri, imi pare rau că nu mai e sub altă forma. Era acolo un citat care pur si simplu m-a umplut de inţelepciune, zice ”Cine vrea gaseşte soluţii, cine nu, gaseşte scuze”, adica e foarte grav atunci când reuşeşti să-ţi ceri scuze, inseamnă că n-ai fost in stare să faci un lucru bun. Am fost un tip nemulţumit, o dualitate psihică, intotdeauna m-am certat cu mine, am fost un veşnic nemulţumit şi, culmea şi un veşnic mulţumit pentru că toată viaţa m-am jucat, cine nu ştie să se joace deja a imbatranit, zic eu…

- In ce sens v-aţi jucat?

- Cel care vrea să facă altceva este nemulţumitul aşa după cum savantul este naivul, pentru că savantul işi imaginează că poate descoperi adevărul absolut prin studiu academic, ceea ce este fundamental greşit pentru că nu există adevăr absolut… savanţii n-au realizat defapt că, prin invăţătură nu putem face altceva decât sa ne mărim exponenţial aria de necunoaştere, aria intrebărilor. De aceea soluţia nu e să ne şcolim, soluţia e să fim inţelepţi. Mark Twain spunea că: “Nu i-am permis şcolii să-mi strice educaţia”.
Francezii spun că savanţii ştiu totul, dar din pacate numai atât. Eu aş impărţi lumea ştiinţifică in două, este ştiinţa oficială, cea academică şi ştiinţa spirituală. Cea academică a făcut si face prostii in continuare, bunăoara la inceputul secolului XX s-a recomandat institutelor de inventică, cum ar fi la noi Oficiul de Stat pentru Invenţii, sa nu mai primească nimic pentru că s-a inventat tot. In 1902 s-a demonstrat ştiinţific, la Oxford, că un avion nu poate zbura, iar cu un an mai târziu, in 1903, i s-a spus lui Traian Vuia, compatriotul nostru că numai o minte bolnavă poata sa conceapă un aparat de zbor mai greu decat aerul. A fost demonstrat matematic faptul că nu se poate zbura, şi atunci mi-a fost ruşine că sunt inginer, ceea ce inseamnă că ingineria si matematica este o sculă, pe care o folosim sau nu cum trebuie. Nu cumva să ne imaginăm că matematica ar fi buricul Pămăntului, asta ar fi o greşeală imensă. Un mare matematician si geometru – Pitagora – era pe lânga asta şi filosof, numai matematica singură nu face doi bani. Grigore Moisil, matematician care era si filosof, spunea: “Când tata s-a culcat cu mama, i-a spus ”Te iubesc!” şi nu că doi şi cu doi fac patru. Aşa stând lucrurile aş zice că ştiinţa academică este diferenţială, iar ştiinţa spirituală este inferenţială, ea te apropie de absolut. Ştiinţa oficială, este diferenţială, este centrifugă, ea te îndepartează de subiect, noi ca să inţelegem fenomenul postulăm, fisionăm, segmentăm, ceea ce ne face să ne îndepartăm de subiectul în sine, în vreme ce ştiinţa spirituală te apropie, şi nu trebuie să ai neaparat facultate pentru asta, pentru că te naşti cu ea, este un dar de la Dumnezeu. Acest element spiritual este intr-adevăr mult deasupra celui material, defapt, daca stăm să ne gândim, materie nu există, dacă intrăm in structura atomului vom observa acolo nişte spaţii mari. Defapt nu există materie, există energie sub formă de electroni, protoni, neutroni. Sigur că profesorul de fizică atomică o sa spună: “Dom’ le că atomul are masă, şi dacă avem de-a face cu masa atomului, avem de-a face cu materie”, nu, masa este o interacţiune, şi ca orice interacţiune este un atribut al energiei, şi nu al materiei, şi chiar dacă ar fi să considerăm toate aceste particule materiale, o să vedem că din tot Globul Pamantesc ies caţiva centimetrii cubi de aşa-zisă materie. Şi o sa mă intrebaţi: “Bine, bine dar substanţa, dar tactilul, dar culoarea, ce sunt?”. Ele sunt nişte funcţii frecvenţiale, de exemplu o anumita frecvenţa este o culoare, sau un anumit sunet. Tactilul este impresia pe care ne-o dă orbitele electronilor, şi aşa mai departe. De aceea Hristos ne spunea: “Nu vă faceţi averi pe pămănt, pe care le mănăncă moliile si rugina, faceţi-vă averi in Ceruri”, pentru că acelea sunt de altă natură, alt raport spaţiu-timp.

- Aţi primit oferte substanţiale în bani de la marii producatorii de automobile. I-aţi refuzat.

- Da, să mă ferească Dumnezeu să fiu bogat. Am avut oferte din Germania, din Italia, chiar şi din America. America imi displace, poate sunt puţin subiectiv, dar cert e că nu imi place. Când ţara este dominată de bani, nu mai este in regulă. În Germania mi s-a oferit un loc de muncă, casă, posibilităţi şi aşa mai departe. Când ai bani deja lucurile incep să nu mai meargă cum trebuie să meargă, omul se devalorizează.
Imediat dupa Revoluţie am primit un premiu in bani la Bucuresti, premiu care era de vreo zece ori mai mare decât se lua in mod obişnuit. M-am simţit jenat pentru că eu am convingerea că au fost medici, au fost cercetători care au avut invenţii mai importante decât mine. Ce le-o fi plăcut la mine? Că sunt colorate, se mişcă şi zboară. Cel mai mare premiu era de 5.000 de lei, la vremea aceea era mult, si eu am luat 50.000 de lei şi m-am simţit jenat şi am zis: “Doamne, te rog ajută-mă să nu mai caştig, ca să nu mai fiu invidiat de cei din jur!”. Şi m-a ajutat până anul trecut când a plouat cu diplome, cu distincţii, cu medalii de aur, cu bani. Bani pe care eu nu i-am folosit, i-am dat cuiva sa-şi ia maşină, ca să scap de aceast povară. Întotdeauna Domnul Dumnezeu m-a ajutat, nu m-a lăsat să mor de foame. Trăiesc modest, dar sper să fiu bun pentru cei din jur şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat sănătate. Am aproape 75 de ani, fără vreo două luni, şi nu mă doare nimic. Ori acest dar nu ţi-l dau banii, am întâlnit oameni cu mii de dolari pe zi şi care aveau cancer generalizat. Am această bucurie că Dumnezeu m-a ajutat şi pot să lucrez. M-apucă şi două-trei noaptea, de multe ori fac noapte albă fără să simt a doua zi oboseală. De ce? Pentru ca nu fac comerţ şi nu fac ca să arăt altora că sunt mai deştept ca ei… poate sunt mult mai prost decât alţii, numai că Dumnezeu m-a ajutat şi cu un simţ al sintezei şi m-a ajutat şi cu sănătate. La anul, prin vară, se vor implini 50 de ani de la prima noastră încercare de zbor cu rucsacul zburător. Un amic din California a zis că vrea să facă şi acolo o mare sărbatoare pe această tema şi o să anunţe şi colegii din Canada, de la Montreal. I-am dat un CD şi câteva poze de la intâlnirea mea cu Henri Coanda, cu diferite diplome, cu congrese naţionale şi internaţionale la care am participat.

- Aţi avut o colaborare in 1971 cu Henri Coandă. In ce a constat colaborarea?

- Henri Coandă reuşise, folosind teoria spin-ului să realizeze o degratifiere substanţială a unui obiect, adică pierderea masei unui obiect şi eu reuşisem o treabă oarecum asemănătoare, dar folosind teoria impulsului. Astfel ne-am cunoscut, el fiind interesat şi de aparatul meu zburător, de rucsacul zburător. M-a intrebat de ce nu s-a mediatizat si m-am uitat pe pereţi ca sa-i arăt că e posibil sa fim ascultaţi pentru că eram sub regim comunist. El a zâmbit şi a zis: “Domnu’ Capră eu am reuşit să ajung la aceasta vârsta sperănd şi muncind şi există o instituţie in Suedia, in atenţia căreia sunteţi si dumneavoastră şi veţi fi contactat”. Nu m-a contactat nimeni, chiar daca mă contacta, nu aveau şanse pentru că era sistemul comunist, care era ermetic şi pe care bine că nu l-aţi apucat pentru că eraţi prea tânăr. Dacă aveai o idee mai bună erai imediat arestat, eu am fost şi arestat in ’56, socoteau probabil că vreau sa fug din ţară cu un astfel de aparat de zbor. Sigur, am fost marginalizat, de fapt nu ştiu dacă pot să invinuiesc vreun sistem pentru că este absolut normal, orice om care gândeşte altfel, merge pe alt drum decât ceilalţi este marginalizat, persiflat. El este considerat oaia neagră a societaţii, a familiei şi sigur că nu te simţi bine, dar este şi un factor de progres dacă nu te simţi bine in această situaţie, pentru că progresul, după mine, are câteva motoare: angoasa, complexul de inferioritate, lehamitea de cotidian şi nu în ultimul rând lipsurile, pentru că lipsurile te obligă la optimizări. De aceea se spune că un şut in fund reprezintă un pas înainte, sau că drumurile pline cu flori nu duc la glorie. Din acest punct de vedere nu-i înţeleg pe oamenii noştri de ştiinţă care spun că au emigrat pentru că nu au avut condiţii… domnilor omul sfinţeşte locul, trebuie să demonstrezi că poţi face ceva, pentru că acela care nu face nimic aici, nu va face nimic nici in altă parte. Nu poţi veni cu astfel de scuze! Cunosc aşa-zişi cercetatori care mătura sau spală vase in Statele Unite şi carora le e ruşine să se intoarcă pentru că acolo nu s-au realizat (râde). Nu condiţiile materiale ne duc mai departe, contează dacă suntem noi în stare să ne creem condiţiile. Prin astfel de concepţii am fost, zic eu, oaia neagră a societaţii, a familiei.
Sora mea când eram mic le spunea parinţilor că eu nu o sa fiu bun de nimic şi că o să păzesc porcii – nu e nici asta o indeletnicire rea, dar nu a fost cazul. Mă gandesc la filosoful Petre Ţuţea, deşi el nu vrea să se considere filosof, Dumnezeu să il ierte, că până la paisprezece ani a păzit vaca. Şi mai era o poveste draguţă: când era la liceu rămăsese corigent la desen. Un alt profesor l-a întrebat pe cel de desen: “Păi bine dom’le de ce l-ai picat?”, “Păi ce dom’le nu ştie să facă un ou, nu e in stare sa tragă o linie!” şi primul zice: “Bă da tu îl citeşti pe Kant?”, “Nu”, “Ei, puştiu’ ăsta îl citeşte pe Kant” şi atunci i-a dat notă de trecere (râde). Bine, ăştia sunt oameni asimetrici, şi voiam să spun că de fapt cunoaşterea este un zid intre om si fericire, cel puţin aşa spunea Emil Cioran. Eu am avut naivitatea să-mi imaginez că invăţând voi fi mai puternic, mai fericit, mai capabil… nu a contat, mi-am dat seama de limitele mele şi am zis că cea mai importantă biruinţa a unui barbat e atunci cand recunoaşte cât e de prost. Dar nu vrem sa recunoaştem, toţi avem impresia ca suntem mai invăţaţi decât alţii, de aia ne dăm aere, de aia ne punem cercei, de aia fumăm. Încercăm să epatăm, să aratăm femeilor cât suntem noi de bărbaţi


- De ce aţi fost marginalizat de familie?

- De familie am fost marginalizat mai puţin. Dintre părinţi tata m-a inţeles cel mai bine. Tatăl meu a făcut teologia, deşi nu era un tip extraordinar de credincios, dar teologia presupune o cultură generală imensă. Mama mea a facut pensionul dar ea n-a avut o suficientă inţelegere, dar cea mai mare calitate a mamei este că e mamă şi ca ne-a iubit, şi că ne-a alăptat şi că ne-a imbrăcat când eram mici. Bineînţeles nu poţi să îi ceri raţionamentul unui bărbat, dupa cum nu poţi sa-i ceri unui bărbat intuiţia unei femei. Cei doi se completeaza.
Alţii au spus ca nu sunt bun de nimic şi sigur că acest complex m-a ajutat sa merg mai departe măcar să-mi demonstrez mie, dacă nu altora, că totuşi se mai poate face ceva in această lume. Mai sunt invitat uneori să mai ţin căte o prelegere. Am fost anul trecut invitat la Politehnică, să ţin un curs. Eu nu sunt professor, sunt un simplu inginer, dar mi-a spus rectorul cică: “Nicodată nu am avut aşa linişte in amfitatru”, şi m-am bucurat. M-a rugat să mai vin. Nu am putut din anumite motive. Astă vară am fost invitat să ţin un curs trei zile la Mangalia, pentru studenţi. Întotdeauna eu am ales alte căi decât cele scolastice, decât cele obişnuite. Eu zic că un professor bun, ca şi un medic, trebuie să fie un duhovnic, trebuie să intre in sufletul discipolului. Socrate spunea că defapt şcolarizarea reprezintă un dialog interogativ între maestru şi discipol, în aşa fel încît discipolul să-şi descopere nişte valenţe pe care nu le cunoştea. Pentru că altfel spunea Socrate, poţi întâlni două situaţii extreme: ori stai de vorba cu un deştept şi nu e nevoie să îi explici, ori stai de vorbă cu un prost şi vorbeşti degeaba, pierzi vremea. Nu trebuie să faci pe deşteptu’, să umpli şapte table cu formule că tu eşti profesor, la care studentul să zică “Bă ce deştept e ăsta!”, nu asta e important, important e să poţi transmite informaţie. Nu poţi?! - nu eşti bun de profesor. Şi apropo de cursuri n-am prea vorbit şi nu îmi place să vorbesc despre tehnică pentru că fizica este o excepţie a metafizicii. De fapt ar trebui numită ştiinţa oscilaţiilor şi nu este cazul să batem atâta monedă pe ceea ce ştim noi, pentru că ceea ce ştim noi peste câteva zile se modifică. Noi postulăm in fizică, geometrie, vorbim de spaţii. Nu există spaţii. Mă gândesc la Eminescu, mai puţină lume ştie că el s-a ocupat de cărţi de fizică, s-a ocupat de cărţi de filosofie. Una care mi-a picat în mână când nu era voie să citeşti aşa ceva a fost “Timpul, Spaţiul şi Cauzalitatea”, în care Eminescu demonstrează că nu exită timp, pentru că acest Cosmos nu a început la data de… şi se termină la data de... El a fost şi va fi întotdeauna – desigur, apar şi dispar constelaţii, asta e altceva, dar Cosmosul în sine nu are început, nu are sfârşit. Nu putem vorbi de timp, nu putem vorbi nici de spaţiu pentru că nu există un punct fix in Univers, tot Universul este extensibil şi nu ne putem raporta ca spaţiu. Şi atunci ce există, există numai cauză, care popular se numeşte Dumnezeire. Dacă nu există timp şi spaţiu există cauză, există ceva, “la început a fost Cuvântul” spune Biblia, a fost un impuls. Apropo de faptul că nu există materie ci există energie, şi atomul tot disecându-l defapt găsim un nimic, tot Evanghelia spune că Dumnezeu a făcut lumea din nimic. Pe mine m-a simpatizat academicianul Eugen Macovschi, care a fost propus la premiul Nobel pentru biologie împreună cu un american. El demonstra că viaţa nu e de natură materială ci energetică şi am participat la nişte cursuri de-ale lui de medicină, eu sunt inginer, nu sunt medic dar m-a interesat idea de medicină, despre care nu am o părere deloc bună. Eu aveam o părere bună despre Macovskchi, nu despre medicină. El le spunea studenţilor: “Dragii mei, avem două celule: vii şi moarte, care sunt identice ca structură: hidrogen şi carbon, numai că una trăieşte şi una nu. Noi ca să facem pe grozavii, noi academicienii spunem că ea trăieşte datorită metabolismului. V-am predat cursuri de metabolism, am 80 de ani, habar nu am ce e ăla metabolism. Să ştiţi că viaţa rezidă prin intermediul unei energii, pe care a numit-o energie moesică, şi care are 7 nivele de evoluţie aşa cum se cunoaşte in tradiţiile indiene. La urma-urmei nici sediul gândirii nu se află in creier, cum discutam cu domnia sa, ci se află într-un plan energetic exterior numit monadă, creierul având rolul de traductor care dacă şi acesta este bolnav poate fi suplinit de glanda pineală şi dacă şi aia e bolnavă, de glanda hepatică. Şi zic nu ştim ce e circuit enzimatic, endocrin, limfatic, sanguin, nu ştim ce e metabolism şi vrem să facem medicină. Medicina după mine e decorativă. Sigur, medicii, auzindu-mă, s-ar putea supăra. Dar medicii ar trebui să se gândească la ceea ce spunea Zamolxis, zeul nostru, că defapt imbolnăvirea reprezintă stricarea unui echilibru energetic. Are o frază care a fost transmisă de marele istoric Herodot. Sigur istoricii au fost mulţi, dar pentru mine el este cel mai important. Zicea: “Am inţeles de la Zamolxis, zeul dacilor, că nu trebuie să incerci să vindeci ochiul fără cap, nici capul fără trup, nici trupul fără suflet. Nu mă apuc să-i dau antinevralgic celui pe care il doare capul, trebuie să văd cauza pentru care îl doare capul. Defapt ce voiau să spună medicii noştrii daci: că îmbolnavirea reprezentând stricarea unui camp energetic, în acest caz organismul ştie singur să lupte să-şi repare cauza. Dacă nu e in stare atunci intervine medicul. Dar medicul intervine târziu, pentru că inseamnă că organismul nu ştie singur să-şi rezolve problema. Medicul ce face?! - îţi dă produse de sinteză care se depun sub formă de deşeuri în organism. Păi să nu uităm ce a zis Hipocrat: “Las omenirii patru importante medicamente: apa, aerul, soarele şi mişcarea”. Şi Iisus Hristos spune că cel mai bun medicament este buna-întelegere in societate, in mediu, în familie. Când a venit femeia să-i mulţumească lui Hristos pentru că a făcut-o bine, Hristos i-a răspuns: ”Nu eu te-am făcut bine ci credinţa ta!”. Credinţa este formidabilă, este echivalentul moralului armatei într-o luptă. Degeaba ai tunuri, degeaba ai aviaţie şi electronică dacă nu ştii pentru ce lupţi.
Nu mă pot lamenta că am dus-o eu mai rău decât alţii, pentru că în primul rând nu ştiu dacă am dus-o rău, pentru că fericirea mea constă in a face. Dacă sunt obosit seara când am terminat lucrul, sunt fericit dom’le, nu ştiu pentru ce, dar sunt fericit că am făcut ceva în ziua respectivă, nu am pierdut vremea degeaba. Nu sunt fericit să mă duc sa beau ca porcul sau să mă apuc sa fumez. Eu m-am lasat de fumat din ziua in care m-am născut pentru că nu imi place ideea de a face pe deşteptul. N-o să-mi spună cineva ca s-a apucat de fumat din raţiuni superioare.

- Sunteţi casatorit?

- Pe soţia mea, mi-a luat-o Dumnezeu in 2000. Era de origine germană. Am o fată, este casatorită şi este plecată in Canada, se pare că acolo va râmăne, îmi pare rău, dar asta e!. Fata mea a făcut gradiniţa germană, liceul german, facultate românească pentru că alta nu era. Şi sunt singur, singur, singur. Aşa a vrut Dumnezeu, dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos şi mă ajută încât să nu am nevoie de niciun fel de sprijin, nici măcar din partea fiicei mele, care nu ştiu dacă mă vede ea prea bine. Am nepoţi, ginere şi de multe ori am avut impresia că i-a deranjat prezenţa mea. Le urez să fie bine pentru ei! Doamne ajută!

- Din interviurile date anterior am inţeles ca vă simţiti apropiat de România şi nu vreţi să plecaţi în străinătate.


- Dragă, eu sunt român! Simt româneşte! Şi chiar dacă va fi rău aici, datoria noastră este să incercăm sa indreptăm răul, nu să fugim, ca să rămănă oamenii de proastă calitate. Nu le fac plăcerea să plec! M-a intrebat un ziarist pe timpuri, pe vremea lui Ceauşescu: “Dom’le dacă e aşa de rău, de ce nu plecaţi?” Sigur că nu avea intenţia să scrie asta, pentru că nu se putea scrie aşa ceva. Eu zic: dom’le nu le fac plăcerea, să plece ei! Nu eu am stricat atmosfera in aceasta ţara, nu vreau! Şi până la urmă, omul sfinţeşte locul. Aici dacă poţi face ceva, meritul tău este mai mare, aici intr-o ţară in care cu greu se poate face ceva, nu în Germania. Vreau să rămăn aici şi sunt mândru că m-am născut la ţară, într-un sat, pentru că provincia domnule, inseamnă spaţiu, inseamnă visare, înseamnă zbor, înseamnă filosofie. “Nu se nasc genii pe stradă, nici la uşa cafenelei”, spunea Eminescu, acolo se nasc bârfe! La ţara omul nu are timp de bârfă, pentru că are de muncit, are vite, are de săpat. Sigur că unii ar putea spune ca bine domnu’ Capră, dar dumneavoastră nu ştiţi diferenţa dintre pătlagina şi cireşe. Nu ştiu, dacă nu are rulmenţi, nu mă interesează! Asta nu inseamnă că nu sunt mândru că m-am născut acolo. Şi “ţară” e un fel de a spune, pentru că eu m-am născut in Prahova, intr-o zonă unde se instalaseră gaze, mai ales in Băicoi, in Câmpina, incă din 1863, când in Bucureşti încă se ardea rumeguş şi lemne. Pe acolo era drumul regal spre Sinaia. Acolo lumea avea lumină electrică, căldură, cănd incă nu exista aici.

- Cum se numea localitatea in care v-aţi născut?


- Eu m-am născut intr-un sat în care sătenii, spre deosebire de alţi prahoveni, erau mai cu frica lui Dumnezeu. Un sat submotan, se numeşte Măgureni, foarte aproape de Câmpina şi de locul în care s-a prăbuşit Vlaicu. Am locuit pe strada Aurel Vlaicu, in Bucureşti şi am lucrat in aviaţie. Strada care pica perpendicular pe Aurel Vlaicu se numea Iustinian, şi eu mă numesc Iustin… nimic întâmplător in lumea asta!... În acest sat în care lumea era mai cu frica lui Dumnezeu… m-am născut. La vârsta de doi ani tata s-a mutat, fiind in invăţămănt, aşa încât nu am prea multe cunoştinţe despre acest sat, decât dupa aceea.Tata unde găsea o catedră, sau una mai importantă, acolo mergea. Eu am copilărit într-un cătun care se numeşte Capul Roşu, aproape de Floreşti. Acest cătun Capul Roşu m-a ţinut pe mine de la vârsta de doi ani pâna la şaptisprezece ani. Cinsprezece ani am copilărit în acest sat. Am făcut liceul Dumitru Barbu Ştirbei din Câmpina şi făceam naveta zilnic cu un autobuz. M-a intrebat odată un italian cu care discutam despre istoria lor: “Aţi facut istorie?”, “Nu dom’le!”, “Aţi făcut filosofie?”, “Nu dom’le!”, zic: “Am fost un simplu inginer, doar că pe vremea mea se făcea şi carte“ (râde), şi într-adevăr se făcea cultură generală la liceul respectiv. După aia am plecat in armată, şi ca să nu fac armata la trupă, m-am înscris la o şcoala de aviaţie. Şcoala era una superioară, pentru că avea două secţii, una divizionară, de unde te scoteau subofiţer şi una normală sau superioară, care te scotea ofiţer in tehnică de avion, echivalent cu subinginer in viaţa civilă. Mai târziu, prin ’74, la insistenţele ministrului Octavian Groza, care ţinea la mine, fiul lui Petru Groza, m-am echivalat ca inginer civil, deşi nu m-am simţit deloc mai deştept. Această şcoală de aviaţie a frecventat-o cu zece ani înaintea noastră Maiestatea Sa Regele Mihai şi cu 24 de ani înaintea Majestaţii Sale, Herman Obert, care a fost profesorul lui Werner von Brown, care a făcut Programul spaţial american şi care s-a născut la Timişoara - puţină lume ştie asta. I-am spus asta cosmonautului american anul trecut, când a venit in Bucureşti, ca sa ştie şi el că nu suntem din Patagonia, şi că aceasta ţară a dat nişte valori. Sunt multe lucruri pe care istoria nu le spune, sau nu vrea să le spună. Istoria noastră se reduce la Becali şi Andrea Marin.
Am avut un coleg din familia Lahovari, care şi-a ascuns numele, pentru că altfel nu mai putea să facă nici o facultate in timpul regimului communist. Lahovari, ştim că a fost primarul Bucureştiului în 1928 şi că a avut şi nişte moşii imense aici lânga Baloteşti. Acest coleg a participat la o conferinţă de presă la Budapesta in 1988, cu un an înainte sa cadă comunismul. La această conferinţă un ziarist german l-a intrebat pe Maiestatea Sa Regele Mihai, care participa la acest dialog: “Maiestate, faptul ca aţi întors armele împotriva aliatului vostru german, lovindu-l pe la spate, nu o consideraţi o trădare?”, la care Regele Mihai i-a răspuns: “Domnule, când aliatul meu german rupe o bucată din trupul ţarii şi o dă ruşilor şi ungurilor, prin Tratatul Ribentrop-Molotov, cum se numeşte?! Să ştiţi că in primul rând dumneavoastră ne-aţi trădat pe noi. Noi românii mai avem un Dumnezeu şi odată ş-odată veţi răspunde pentru această faptă!”. După acest răapuns nu s-a mai pus nici un fel de intrebare. Unde s-a scris asta în istorie… nu s-a scris. Dumneavoastră ca tineri căutaţi să aduceţi adevarul la suprafaţă, suntem un popor mare domule! (cu convingere in glas).
Îmi spunea un inspector general: “Da domnule, dar numele astea pe care le vânturam noi sunt nişte ilustre necunoscute!”, nu e adevarat! Noi românii nu am şiut să ieşim în faţă, nu am ştiut să ne lăudăm. Asta e o notă de bun-simţ. Şi zice “Să nu-mi spuneţi de Coandă, Vuia, că sunt necunoscuţi”, zic “Pardon, Coandă este cunoscut, a fost directorul Bristol, în Anglia”. Eu am reuşit prin modestele mele relaţii, să scriem în două muzee din America, inginerul roman, şi nu francez, Henri Coanda şi inginerul român Traian Vuia. Vuia n-a fost inginer, el a făcut dreptul la Budapesta pentru că se putea face la fără frecvenţa, dar el a fost mai inginer ca noi toţi, pentru că a reuşit să zboare în 1906 cu propriile sale mijloace de zbor, nu tras cu praştia ca fraţii Wright. Ei işi au meritul lor, fără discuţie, ei sunt primii care s-au ridicat.

- Ce distincţii aţi primit de-a lungul timpului?

- Toamna trecută am primit o medalie de aur la Bucureşti, una sau două la Iaşi, chiar şi pe la Cluj…. în sfarşit!. Chiar m-a felicitat şi domnul Băsescu, era pe acolo… am chiar si o poză cu domnia sa, am o poză şi cu Maiestatea Sa Regele Mihai, una cu regretatul critic muzical Iosif Sava şi cu domnul Bălăceanu Stolnici. Îmi pare rău, nu am cu Ceauşescu, nici cu Iliescu...
Au stabilit că să merg la Bruxelles să reprezint inventica româneasca. După o saptămănă mi s-a dat telefon că nu mai au loc pentru mine în microbuz, pentru că mai trebuie sa plece nişte directori, exact tipic comunist. Am zis: “E! Nu mă duc, nu mă interesează Bruxelles-ul!”. A mai trecut o săptămănă, două, şi mi-a dat telefon un ziarist: “Dom’le, aţi auzit că aţi primit medalia de aur la Bruxelles?”, eu: “N-am auzit şi eu n-am fost la Bruxelles!”, cică: “Nu-i nimic, am trimis nişte postere şi aţi fost reprezentat prin asta”, “Şi unde e medalia?”, el: “E la minister?”, “Ce să caute la minister dacă e a mea?”. Două luni m-am chinuit păna să o obţin…

- De unde a inceput pasiunea dumneavoastră pentru tehnică? De la ce vârstă?

- E genetică treaba. Eu, ocupându-mă de altceva, eram marginalizat, mă loveau, mă băteau copii pentru că nu mă jucam cu ei şi eu, sigur, m-am retras în mine. Ei se jucau, se băteau, eu făceam tractoraşe, casuţe din nisip, din lemn. Ştiu că a venit odată preotul şi a făcut o cruce mare văzând un avion din lemn, care nu zbura, evident. Mai făceam diferite maşinuţe cu motoraşe de ceas, de îşi scuipa bunica in sân. Îmi plăcea să ciocănesc, să cioplesc, să stau de vorba cu bătrâni, cu oamenii marginalizaţi. Cine spunea că cutare este nebun, eu mă duceam să stau de vorbă cu el, pentru că am inţeles că nebunii duc lumea mai departe şi nu oamenii normali.
Pe la liceu m-am gândit eu să fac un dispozitiv care să stabilească un contract prin vorbire, prin vibraţie. Îi spuneam motorului să pornească şi el pornea. Sigur că a fost o mare revelaţie. După ce le-am explicat despre ce e vorba au zis: “A, păi asta puteam să fac şi eu”, ca şi orice treabă, după ce o face altul, e simplu.
Mai târziu mi-am făcut nişte boburi cu motor, nişte sănii din astea dirijabile. Pe urmă am plecat in armată, acolo m-am gândit la rucsacul zburător.
Dacă stăm să facem o statistică, lucrez la al 72-lea prototip de maşinuţă, de miniturism. Niciodată nu mi-au plăcut maşinile mari, cu două excepţii – am colaborat in ’75 la realizarea a două Dacii cu propulsie electrică. În rest au fost toate mono sau biloc. Doar una sau două au fost cu patru locuri. Am reuşit şi să plec din ţara pe timpul lui Ceuşescu pentru că nu cred că avea nimeni vreo teamă că fug eu. Eu am vrut mereu să fac ceva nou, nu să copiez pe altul.
Am mai inventat şapte aparate de zbor, cu care dacă nu mi-am rupt gâtul inseamnă că am avut noroc, sau că le-am greşit bine, bineînţeles cu multe încercări nereuşite, ca în orice domeniu. Am mai făcut 15 motorete, am participat la foarte multe congrese naţionale şi internaţionale. Am avut colaborări cu Henri Coandă, cu professor-doctor Ion Purica, cu academicianul Eugen Malcovschi, cu neamţul Karl Johan Wild, în fine, ar însemna să înşir prea multe nume. Am elaborate câteva teorii.
Brevete am avut puţine, nu am vrut să zică lumea: “Ia uite dom’le câte brevete are el!”. Eu nu cred in oamenii care îţi pun în faţă brevetul. Pe de altă parte brevetul inseamnă o pierdere de vreme şi înseamnă că vrei neapărat ca lumea să te recunoască. Omul nu se plimbă cu brevetul, se plimbă cu autobuzul sau cu avionul şi atunci e mai bine să faci avionul. Eu nu am făcut avioane, am făcut aparate de zbor, aerogline, altceva. Omul are nevoie de pâine şi nu de cel care işi închipuie că face pâine. Spunea Coandă că a venit unu’ să-i spună că vrea să facă nu ştiu ce mare brânză şi Coandă îi spune: “Domnule, nu dă nimeni niciun ban pe ce ai fi vrut să faci ci numai pe ce ai făcut!”.

- Care este primul aparat pentru care aţi obţinut brevet?

- Primul brevetat a fost rucsacul zburător.

- Ce îmi puteţi spune despre el? E asemanător cu cel pe care l-au scos americanii la patru ani dupa al dumneavoastră?

- În primul rând toţi ziariştii mă intreabă de unde mi-a venit idea. Ideea e prozaică, ca orice idee. Mă gândeam cum pot fugi fără să mă vadă şeful de cazarmă, nu mă gândeam la nu-ştiu-ce savantlâcuri. Aparatul iniţial era conceput ca având motor cu alcool şi oxigen, iar prin combustie se crea o reacţie, cum să spun, un jet reactiv, defapt două jeturi pentru că erau două rachete dispuse, simetric, de o parte şi de alta a umerilor zburătorului şi care puteau face cu putinţă anularea forţei gravitaţionale. Mare brânză n-am obţinut cu el, pentru că, mă rog, condiţiile şi materialele pe care le-am folosit erau neadecvate. Nu am reuşit decât să fac un mic salt să-şi demonstreze forţa, atâta tot. M-am şi fript, s-a rupt un adjustor, în sfârşit… Zboruri mai adevărate s-au făcut abia în ’68 după venirea lui Henri Coandă, când s-a pus problema realizării unui aparat competitiv. La acesta am folosit perhidrol concentrat care, printr-o disociere chimică, făcea posibilă eliberarea oxigenului atomic şi a apei sub formă de vapori, pentru că temperatura reacţiei era de vreo 600 de grade Celsius. Prin aceste două jeturi ca şi în faza iniţială se realiza anularea forţei gravitaţionale. Dirijarea se realiza prin nişte reflectoare Coandă şi aşa mai departe.
Dacă semăna sau nu? Păi diferenţa dintre al meu şi cel american era de culoare: al meu era negru şi al lor era gri, in rest era identic. Nu pot să pretind că cineva ar fi copiat pentru că ideile apar paralel. Cert e că brevetul românesc verificat să fie o noutate de inginerul, Ion Iacovaci, Dumnezeu să îl ierte, a apărut pe 27 iulie 1958 ora 9 dimineaţa iar cel american pe 22 februarie 1962. După aceea tehnologia a fost dezvoltată, a fost folosită de pompieri în Vietnam. Într-un fel e bine că nu s-a folosit al meu pe linie militară. Îmi repugnă idea de a face arme, adică idea de a omorî pe altul ca să trăiesc eu.
După rucsac am realizat o aeroglină cu decolare - aterizare verticală, cu care am brevetat intr-un fel sistemul de sustentaţie constituit din două aripi toroidale fluide. Am brevetat efectul pelicular, care se foloseşte în aerodinamică. Am mai brevetat un elicopter de spate cu scaun, şapte aparate de zbor, cu totul.
Mult mai bine ca mine a folosit rucsacul zburator maestrul emerit al sportului Vasile Sebec, care avea peste 5000 de salturi cu paraşuta. El ştia să şi cadă la aterizare, in caz că te lăsa motorul, oricum nu zburam la înalţimi mari. El a fost intrebat de presă: “Dom’le, cum v-aţi aliat cu domnul Capră?”, cică “Dom’le, am venit de 5000 de ori de sus în jos şi am vrut să văd şi cum e de jos în sus”. A murit săracul, la câţiva ani după revoluţie, prin ‘98, ’99.
Din păcate, din motive lesne de înţeles, nu mă pot ocupa de o sută de lucruri odată, trebuie să mai şi trăiesc, sigur că aceste idei sunt multe. Ar trebui ca tineri absolvenţi, sau nu, de aerospaţială să se ocupe să ducă treaba asta mai departe, pentru că e păcat. Viaţa e scurtă şi eu n-am timp să mă ocup de toate.
Sunt zeci de maşini, zeci de aparate de zbor, eu când să le mai fac şi pe alea?. Eu nu am simţul proprietăţii, dacă cineva îmi face idea, nu mă supăr, mă bucur, bine că a reuşit altul să o facă! Nu am acest simţ al proprietăţii. Maşina după ce am terminat-o, pa! O stric, fac alta sau o dau cuiva cadou. Eu nu fac comerţ, dacă faci comerţ din invenţii, nu mai eşti om serios, eşti comerciant!

Niciun comentariu: